Copiii

Când profesorii asculta de copii

Când am avut pentru prima data şansa de a lucra cu copiii, am pornit la drum încrezătoare. Primul contact cu ei a fost însă o luptă corp la corp.

Copiii m-au trântit, la propriu şi la figurat, de-am văzut stele verzi. M-am simţit ca în junglă, cu diavoli mici care ţipă, urlă, aleargă de colo-colo, care nu stau şi ei cuminţi o clipă. Nu a funcţionat nicio teorie învăţată, nicio respiraţie, oricât de adâncă ar fi fost, nu reuşea să mă calmeze. Am fost până în iad şi am urcat cu greu înapoi pe pământ.

Au existat zile pline de eşec total. Ajunsesem să simt chiar antipatie faţă de copii (vă rog, nu mă condamnaţi). Mă întrebam, chiar nu pot EU să le fac faţă? Gândirea mea era arogantă.

Treptat, am lăsat copiii să mă înveţe aşa cum ştiu ei mai bine (şi credeţi-mă că ei ştiu foarte bine): cum să vorbesc, cum să mă comport, cum să mă joc, când să mă opresc, când să impun limite şi când să îi las să se răsfeţe. M-au făcut să cobor din imperiul aroganţei mele, mi-au arătat că totul poate fi simplu şi firesc. Am redescoperit bucuria şi puritatea jocului. Cred că nici în copilărie nu m-am jucat atât de mult ca acum. Singura diferenţă este că acum scot limba de un cot de oboseală la Sticluţa cu otravă sau la Prinselea…

Am greşit de multe ori faţă de ei fie prin vorbe, fie prin fapte. Dar am învăţat că trebuie să recunosc şi să îmi cer iertare.

Mi-am dat seama că niciun copil nu poate fi înţeles şi nici educat dacă eu nu voi reuşi să trezesc copilul din mine. Iar pentru asta le sunt recunoscătoare tuturor copiilor cu care m-am certat, la care am ridicat tonul, care m-au supărat, pe care i-am îmbrăţişat, i-am iubit, i-am admirat, cu care m-am jucat.